10020 poze   88305 vizite
Albume
0-contact01 Hranitori si adaposturi pt pasarele1-Orasul meu2-1 Regionalisme din MM   MM-drumetii2-Case si anexe vechi din lemn-MM3-Case si oameni in trecut- MM4-Obiceiuri_traditii si serbari - MM5-Case si anexe noi-lemnAmintiri dinainte de 1989-1   Amintiri culinare de demult dar nu chiar antice   Amintiri dinainte de 1989-2Arbori exotici - 1Arbori exotici - 2arbustiarbusti exoticiatunci-acum si for ever youngBancuri si voie buna   sa zimbimburuieni comestibile_medicinale   LEACURI din batrinicase deosebitecase ecologice   exterioare_case eco-verzi   interioare_case eco-verziCiuperci   ciuperci comestibile   ciuperci deosebite   ciuperci mortaleCorbulDecoratiunidecoratiuni simple pt PasteDiaspora RO-vot 2014 _ stiri diversedin Balcon   noriiDiverse 1 - PlimbariDiverse 2 - Gradina cu floriDiverse 2 - Gradina cu frunzeDiverse 3 - DiverseElicoptere militare   Elicoptere civile   elicopterului-istoriaEMOTII_expresii-gesturi-stari   emotii-mici explicatiiFigurine culinareFluturi si insecteFotografii inedite-1   fotografi faimosi   fotografii inedite din istorie   fotografii inedite vechi   Fotografii inedite-2   fotografii inedite-3frumuseti cu aripiGRUP-marionette si papusi_scenaILUZII opticeISTORIE si CULTURALillylocuriMARIONETTEOameni remarcabiliORIGAMI-realizate-de-minePAPUSI de mina_teatruPasari din RO - imagini individuale   Pasari din RO-instananee 1Plante carnivoreplante-exotice_condiment-1plante-exotice_condiment-2poze_vechi   Romania vecheRetete gustoaseSCORPIONIUTILE diverse-diverse aspecte

membru din 3 februarie 2014

ISTORIE si CULTURA

adevaruri de istorie si cultura.Doritorii sint invitati sa aduca in comentarii,noi istorii sau completari.
Legea instructiunii publice-5.12.1864
Legea instructiunii publice-5.12.1864
Regina Maria a  Romaniei
Regina Maria a Romaniei
Dej si rev.anticomunista ungara din 1956
Dej si rev.anticomunista ungara din 1956
Alfred Nobel si premiile Nobel
Alfred Nobel si premiile Nobel
Ion Creanga-diacon
Ion Creanga-diacon
Trenul de Onore Michaiu Bravul (Calugareni); vezi comentariul :"întâiul drum de fier românesc“-inaugurat de Regele Carol in 7 septembrie 1869
Trenul de Onore Michaiu Bravul (Calugareni)
Octavian Augustus, primul împărat roman
Octavian Augustus, primul împărat roman
TEZAURUL RO se afla in FRANTA; vezi comentariul : TEZAURUL ROMANIEI se afla in FRANTA,in urma Armistițiul de la Compiègne (1918)
TEZAURUL RO se afla in FRANTA
Mișcarea legionară – o pagină ascunsă; vezi comentariul :Mișcarea legionară – o pagină mereu ascunsă și interzisă din istoria Romaniei
Mișcarea legionară – o pagină ascunsă

Comentarii album • 10
Nume:



Anca10 9 septembrie 2016  
MISCAREA LEGIONARA – o pagină mereu ascunsă și interzisă din istoria României

„Legionarii nu au fost nici naziști și nici fasciști…”
Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, v-ați referit la faptul că partidele politice care conduceau România interbelică nu agreau Mișcarea Legionară și ați arătat unele dintre motive. Totuși, eu insist să vedem de ce politicieni români, „arbitrând” conflictul dintre evrei și legionari, care erau români, au luat partea evreilor. „S-a făcut sângele apă”, sau ce s-a întâmplat?
Corvin Lupu: Așa cum am arătat, programul legionar avea în vedere înlăturarea prin alegeri democratice, prin voință națională, a partidelor politice de la conducerea societății românești. Pe lângă faptul că erau corupte în adâncul lor, ele reprezentau grupuri de interese ale căror acțiuni politice interne și externe erau dezavuate de morala legionară și nu slujeau interesele profunde ale românismului, așa cum erau ele văzute de legionari.
Am menționat corupția mare din acele timpuri. Evreii aveau multe și mari interese în România, ca și astăzi. Pătrunderea capitalului evreiesc în România era dăunătoare societății românești, motiv pentru care cei mai patrioți dintre liberali, au conștientizat fenomenul și au promovat doctrina Prin noi înșine!, care i-a consacrat și le-a adus mari succese în guvernarea României. Evreii aduceau bani în țară, acaparau activitățile economice și le integrau sistemului lor comercial, din care majoritatea românilor era exclusă. După primul război mondial, Ionel I.C. Brătianu a promovat cu mult succes această doctrină, dar nu i-a putut opri pe evrei să-și extindă controlul asupra societății românești. Evreii au găsit soluții de promovare a propriilor interese, având ca „vârf de lance” băncile evreiești. Una dintre acestea era Banca Marmorosch, Blank & Co. Pentru promovarea intereselor evreiești, printre altele, banca acorda credite și garanții bancare politicienilor români de vârf care le susțineau interesele. Cu alte cuvinte îi cumpărau. Se acordau credite fără termen fix de rambursare, un fel de credite nerambursabile, pe care eu îmi permit să le numesc taxă de protecție. Sumele erau foarte mari. Ca și astăzi… Vedeți cazurile Microsoft, EADS, Siemens și multe altele. Politicienii din România sunt cumpărați de companii străine, în schimbul acaparării pieței. Peste aceste afaceri, astăzi, ca și în perioada interbelică, justiția „independentă” pune mușamaua, dar asta nu înseamnă că faptele nu există. Așa era și atunci. Or, Corneliu Codreanu, ajuns deputat în Parlamentul României a trecut și la deconspirarea acestor politicieni și a sumelor uriașe pe care le acordau băncile evreiești politicienilor români. În 1931, în plenul Parlamentului, Corneliu Codreanu a dat citire unei liste cuprinzând pe Carol Davila, Rudolf Brandsch, Nicolae Titulescu, Virgil Madgearu, Constantin Argetoianu, Eugenia Goga, Mihail Popovici și alții, care primiseră sume foarte mari de bani de la Marmorosch, Blank & CO, pe care, după cum s-a văzut ulterior, nu le-au mai restituit, banca intrând în faliment. Corneliu Codreanu era un justițiar, spunea ce gândea, nu făcea compromisuri și nu menaja pe nimeni, ca urmare, nici sistemul corupt de atunci nu îl agrea și toți se temeau de el și de mișcarea lui, în ansamblu.
Marius Albin Marinescu: L-a citit în Parlament și pe Titulescu…
Corvin Lupu: Da, l-a citit cu suma de 19.000.000 (nouăsprezece milioane) lei. Era o sumă foarte mare. O pereche de boi de jug costa 200 de lei… Vă dați seama ce putere de cumpărare aveau acei bani. Dar să nu credeți că plătind atâta mită băncile evreiești pierdeau. Nu, ele câștigau, fiindcă acționarii lor erau recompensați cu comenzi de produse, cu lucrări de investiții, de reparații, primeau acces la resurse naturale etc. Fiindcă ați pomenit de Titulescu, doresc să amintesc că el a fost și a rămas toată viața omul evreilor, care i-au promovat mereu o imagine excepțională. Eu nu îi neg calitățile de diplomat, carisma, cultura, într-un cuvânt valoarea. Dar a fost cumpărat de evrei, cum s-a dovedit. Titulescu, pe lângă realizările diplomatice importante pe care le-a avut, a contribuit foarte mult la declanșarea și menținerea adversității Germaniei și Italiei față de România, în perioada interbelică. Această adversitate a fost de negestionat de către România. Ea a avut urmări dramatice pentru țară, conducând la prăbușirea României Mari, în 1940. Multă lume a dat vina exclusiv pe regele Carol al II-lea, care era, ca și președinții de mai târziu ai țării, conducătorul politicii externe românești, dar ministrul Titulescu a jucat și el un rol foarte important și, adeseori, l-a influențat pe rege. Titulescu a adunat și el o mare avere, în parte, de la evrei. Atât el cât și alți politicieni au plecat din țară și au trăit ca niște nababi, din banii adunați din politică, pe bază de corupție, nu din salariile de demnitari de stat.
În anii 1995-1997, am studiat mult arhiva diplomatică a Legației SUA la București. Ea fusese oferită României de Departamentul de Stat al SUA, la schimb cu alte documente secrete ale statului român. Printre aceste documente, am găsit o copie a unui raport înaintat Departamentului de Stat de la Washington de către ambasadorul SUA la Paris, William Bullitt. Acesta își informa superiorii că Nicolae Titulescu a predat guvernului Franței documente secrete ale statului român. Vedeți, domnule director, poporul român are nevoie de modele, de repere, de mari personalități la care să se raporteze, dar, de multe ori, dacă cercetezi aceste repere, ajungi la concluzii triste, uneori, la concluzia că unele personalități nu-și merită faima. Există și situația inversă, când personalități istorice care sunt proiectate opiniei publice ca fiind eminamente „negative”, să necesite reevaluări importante. Nu mai dau exemple.
După părerea mea și a altor cercetători, laudele exagerate care s-au adus regimului politic al României interbelice nu au acoperire. În acel timp, s-a progresat în diverse direcții, mult față de perioada dinaintea primului război mondial, dar tarele societății românești erau incontestabile, din multe puncte de vedere. Idealizarea acestui regim a fost făcută pentru a oferi o alternativă virtuală la regimul ceaușist care fusese răsturnat în 1989. Idealizarea perioadei era folosită atât la lupta împotriva comunismului, practic, a socialismului de stat, cât și în promovarea politicii de „dare a ceasului înapoi”, practicată după 1990, prin care s-a spoliat România, prin retrocedările în majoritate frauduloase și care nu se justifică din punct de vedere politic, național și, adeseori, economic.
Marius Albin Marinescu: Cum adică „nu se justifică din punct de vedere economic”? La ce vă referiți?
Corvin Lupu: Ca să fiu bine înțeles privitor la argumentele economice pentru care multe obiective nu ar fi trebuit retrocedate. Prin lege s-a stabilit că acolo unde statul român a investit cel puțin 50% din valoarea inițială a imobilului, acesta să nu mai poată fi retrocedat. Această prevedere legală nu s-a respectat și nu s-a aplicat. Eu vă pot da exemple din orașul nostru, Sibiu. Inclusiv cu retrocedarea Muzeului Brukenthal. Pe lângă faptul că a fost retrocedat fraudulos din punct de vedere juridic, prin investițiile mari făcute de statul român în cercetarea științifică, în achiziții, în investiții și în reparații, valoarea lui a crescut cu mai mult de 50%. Luați în considerare zecile și zecile de tablouri achiziționate de Brukenthal și oameni trimiși de el pe la diverse târguri europene de artă, care au rămas în depozitele muzeului până în anul 1948 ca și lucrări anonime, fapt care le conferea o valoare scăzută și care, ulterior, după cercetare științifică și identificări, unele senzaționale, făcute de specialiști români și străini, cu finanțarea statului român, au crescut de zeci sau de sute de ori în valoare. Pentru aceste identificări, s-au finanțat deplasări în străinătate și au fost invitați specialiști de renume mondial care să contribuie la ele. Dau un sigur exemplu: Ecce Homo, a lui Titian. Un tablou anonim în 1944, la naționalizarea muzeului prin Decret regal, care valora câteva mii de dolari, valorează astăzi milioane de dolari. Dacă s-ar fi făcut o expertiză conform legii, erau temeiuri suficiente pentru a nu se retroceda muzeul. Cunosc situația Muzeului Brukenthal. Tatăl meu a fost 21 de ani director al acestui muzeu, înainte de a fi decan și director la Institutul Academiei Române. Și cui s-a retrocedat? Unei foste minorități care, practic, mai are câțiva indivizi rămași pe la noi, majoritatea zdrobitoare a sașilor emigrând în Germania, unde și-au pierdut identitatea, topindu-se în marele popor german. În municipiul Sibiu, la recensământ, s-au declarat sași doar câteva zeci de persoane, multe dintre ele fiind doar pe jumătate sași, sau pe sfert. Imediat după decembrie 1989, foarte mulți cetățeni care aveau o rudă de etnie germană s-au declarat sași și s-au înscris în Forumul Democrat al Germanilor, pentru că primeau pachete din Germania cu alimente, haine etc. Castelul Bran s-a retrocedat tot aiurea și foarte multe altele, la fel. Iar acum, după ce am retrocedat mari valori culturale și materiale ale statului român, vine premierul Czölösh să ceară poporului român să răscumpere Cumințenia pământului, a lui Brâncuși, care reprezintă o picătură din lacul retrocedărilor și a jafului din România. După ce ai retrocedat abuziv și ai jefuit țara, ceri amărâților să cumpere opere cu multe milioane de euro, încercând tu stat, să arăți că îți pasă… Dar, ne-am îndepărtat cu discuția de la evrei și am ajuns la alte necazuri…
Marius Albin Marinescu: Da, vorbeam despre banca Marmorosch. După ce i-au corupt pe politicienii români, au băgat banca în faliment…
Corvin Lupu: Falimentul ei a fost unul de mare senzație în epocă. A semănat cu falimentul BANCOREX, din anii 1990. La falimentul Băncii Marmorosch, Blank & CO, politicienii români au rămas cu împrumuturile nerambursate, ceea ce s-a și dorit, iar zecile de mii de depunători, majoritatea oameni de rând și din clasa mijlocie, au fost deposedați de depuneri.
Așa a fost și cu BANCOREX, după 1990, unde se aflau și o mare parte din conturile fostei Securități, respectiv ale fostei I.C.E. „Dunărea”, ca și o mare parte din sutele de conturi deschise pe numele unor ofițeri ai fostei Securități, care primiseră calitatea de „directori de credit”. Securitatea ținea ascunse de Ceaușescu sume imense de bani și nu le puneau la dispoziția bugetului de stat, de teamă să nu-i vină lui Ceaușescu ideea de a aproviziona populația, care nu ar mai fi putut să fie răsculată împotriva lui. Țara avea bani grei și depozitele pline, iar magazinele erau goale și românii nu aveau ce mânca… Am explicat pe larg aceste fenomene, în cartea Trădarea Securității în decembrie 1989, care se găsește în lanțul de librării „Diverta”. Devalizarea acestor conturi s-a făcut acoperit. Înaintea prăbușirii BANCOREX, s-au acordat credite fără dobândă cadrelor de conducere din politică, administrația centrală, servicii, din Ministerul de Interne etc., care au primit cadou această parte din banii țării, adunați în conturi ale fostei Securități, deschizând afaceri, sau mutând banii în paradisuri fiscale. Sistemul ticăloșit își cumpăra susținători, care să țină în frâu poporul român, care începea, încet și greu, să înțeleagă marea cacealma care s-a numit „Decembrie 1989” și care a însemnat acapararea României. Directorul BANCOREX, Răzvan Temeșan, ofițer al CIE/SIE, a fost ținut o vreme într-un penitenciar, de ochii lumii, dar de fapt, în regim de adăpost. Apoi, după ce „și-a ispășit pedeapsa”, s-a mai „făcut o nefăcută”: l-au scos din închisoare și, în urma unui proces controlat, instanța i-a admis despăgubiri pe seama statului român de 4,5 milioane de euro! Nu știu dacă a fost mulțumit, prin comparație cu ofițerii de securitate care au furat sume mult mai mari, unii chiar uriașe. Marii îmbogățiți post-decembriști aparțin fostei Securități! Așa i-au închis și lui Răzvan Temeșan gura și l-au recompensat pentru loialitate și pentru omertă… Seamănă mult cele două falimente bancare, Marmorosch și Bancorex…
Istoria este foarte importantă. Cine înțelege trecutul, înțelege și prezentul și poate controla viitorul. De aceea este Istoria „regina științelor umaniste” și de aceea vor acaparatorii României să scoată istoria de tot din școală. De fapt, au scos-o deja… Un popor care nu-și știe istoria și realitățile în care trăiește se îndobitocește și poate fi jefuit ușor. Or, stăpânii noștri actuali sunt experți în colonialism.
Marius Albin Marinescu: Deci, prin falimentul Marmorosch, Blank & CO, politicieni români au rămas cu creditele evreiești, care s-au transformat în mită, iar prin falimentul BANCOREX, acei securiști, după ce îl trădaseră pe Ceaușescu, au furat banii țării…
Corvin Lupu: Exact așa!
Marius Albin Marinescu: Din cele citite de mine, se pare că și regele Carol al II-lea i-a admirat pe legionari în tinerețe.
Corvin Lupu: După primul război mondial, Carol al II-lea a urmărit cu interes ascensiunea fulminantă a lui Benito Mussolini în Italia. Era entuziasmat de personalitatea acestuia și de modul în care poporul italian îl urma pe Mussolini și cum s-a dezghețat dintr-o dată întreaga societate italiană, dezgheț urmat de o dezvoltare deosebită, pe multiple planuri. În 1920, înainte ca Mussolini să preia puterea, principele Carol al II-lea avea în proiect să înființeze o mișcare națională de extremă dreaptă, pe care să o conducă el personal și care să-i fie bază de susținere mai târziu, când avea să devină rege. Nu și-a putut pune planul în aplicare, pentru că au urmat ani de mare agitație în viața prințului: căsătoria morganatică cu Zizi Lambrino, nașterea primului său fiu, Mircea, recăsătoria cu Elena a Greciei, nașterea lui Mihai, relația cu Elena Magda Wolff Lupescu, dezmoștenirea, părăsirea României, îndatorarea în străinătate, lovitura de stat din iunie 1930… Între timp, Corneliu Codreanu i-a luat-o înainte și a înființat, organizat și dezvoltat Mișcarea Legionară.
Mai târziu, în deceniul al patrulea, Carol al II-lea i-a propus lui Corneliu Codreanu să conducă împreună Mișcarea Legionară, prin aducerea regelui la conducerea ei, alături de Codreanu. În acest proiect, regele vedea singura modalitate de a-i putea controla și supune pe legionari. Corneliu Codreanu i-a spus regelui cu multă seninătate că morala legionară are exigențe mari și el, regele, care este un om imoral, nu se califică pentru a face parte din Legiune. Aceasta a fost ruptura totală dintre rege și „căpitanul” legionar, care va culmina cu întemnițarea abuzivă, dovedită ulterior, la rejudecare, a fi fost fără probe, iar în 30 noiembrie 1938, cu asasinarea primitivă a lui Corneliu Codreanu și a altor 13 mari conducători legionari. Astfel, aceștia au devenit martiri și au completat lunga listă de patrioți români, de mari patrioți români, care au murit năprasnic pentru că nu au vrut să se supună acaparatorilor României.
Oferta regelui ar fi scurtat drumul legionarilor spre guvernare, dar Corneliu Codreanu nu accepta guvernarea cu orice preț. La el, principiile organizației erau puse deasupra necesității de a prelua rapid puterea. Codreanu a spus mereu că Legiunea nu trebuie să preia puterea decât atunci când va fi foarte bine pregătită organizatoric, atât la nivel central, cât și în toate județele țării. În alegerile din noiembrie 1937, dreapta românească, adică legionarii lui Codreanu și partidele mai mici ale lui A.C. Cuza și O. Goga, a obținut cel mai mare procentaj: peste 25% din voturi, dar regele nu a vrut să dea guvernarea legionarilor și i-a oferit-o lui Octavian Goga. Au fost ultimele alegeri organizate în România interbelică.
Dezvoltarea Mișcării Legionare în condițiile unui regim electoral era de neoprit. Tineretul intelectual, dar și elitele sătești activau în număr tot mai mare în Frățiile de Cruce și în Legiune. După alegerile din noiembrie 1937, regele, camarila regală și partidele „istorice” și-au dat seama că în următorii patru ani legionarii vor prelua puterea prin alegeri, la pas și că erau de neoprit. Acesta a fost principalul motiv pentru care, în februarie 1938, Carol al II-lea a instaurat regimul regal și a desființat partidele politice, trecând la politica partidului unic. Național Liberalii și Național Țărăniștii nu s-au opus voinței regelui, conștienți că ei nu vor mai avea șanse electorale pentru a conduce țara și între legionari și rege, îl preferau pe rege, care nu le dezavua corupția și le tolera promovarea intereselor, după cutumele tradiționale în care morala juca un rol mai mic.
Marius Albin Marinescu: Cred că și procesiunile legionare i-au reținut atenția regelui Carol al II-lea. El credea în efectul acestor manifestări asupra poporului. Manifestările publice la care participa regele Carol al II-lea erau foarte atent concepute și organizate în toate detaliile lor.
Corvin Lupu: De acord cu dumneavoastră. Câteva procesiuni/manifestații legionare au fost cu totul deosebite și au rămas în conștiința publică, chiar dacă autoritățile statului român, care, trebuie să recunoaștem, nu era unul democratic, au dispus distrugerea filmelor realizate cu respectivele ocazii, pentru a nu rămâne mărturii ale atașamentului poporului român față de Mișcarea Legionară. Așa a fost cazul cu alaiul care a însoțit mirii la nunta lui Corneliu Codreanu, sau înmormântarea legionarilor căzuți în războiul civil din Spania în lupta împotriva comuniștilor internaționaliști, sau manifestația de exprimare a satisfacției pentru achitarea lui Corneliu Codreanu în procesul în care s-a judecat împușcarea prefectului Poliției din Iași, Constantin Manciu.
În aceste filme distruse, se vedeau manifestări legionare la care participa, în ordine perfectă, cum nu se prea întâlnește la noi, un număr impresionant de oameni. Coloanele se întindeau pe mai mulți kilometri. În România, asemenea manifestări nu au mai avut loc decât la înmormântarea Mariei Tănase și la vizita lui Richard Nixon, din 1969. Nu cred că trebuie să menționăm între aceste manifestări și ieșirea în stradă din după amiaza de 22 decembrie 1989, care a fost „rodul” unei manipulări colosale.
Comuniștii au procedat la fel, doar că nu au distrus filmele pe care le-au moștenit de la predecesori, ci le-au închis în arhive securizate. După decembrie 1989, cu „înalte aprobări”, unele date chiar de directorul Virgil Măgureanu, altele date de alți înalți demnitari de stat, reprezentanților unor instituții internaționale evreiești li s-a permis accesul în arhivele secrete românești, sub pretextul căutării de documente pentru muzeele holocaustului evreilor din Washington și din Tel Aviv. Cei care au ajuns la conducerea României dădeau evreilor documente care să poată fi folosite în vasta operațiune de învinovățire a poporului român de genocid, operațiune pusă la cale după asasinarea lui Nicolae Ceaușescu. S-a mers atât de departe încât, cu 3-4 ani în urmă, s-a semnat un protocol prin care evreii să aibă voie să caute nestingheriți în Arhivele Militare de la Pitești, cele mai valoroase pe care le deține Ministerul Apărării Naționale.
Marius Albin Marinescu: După părerea mea, această penetrare străină a arhivelor secrete ale statului român este o urmare directă a pierderii suveranității naționale a României, care a fost abandonată intenționat de către politicieni vânduți străinătății.
Corvin Lupu: Cu mențiunea că majoritatea acestor politicieni nu erau români, nici de sânge, nici de simțire, ci sunt minoritari etnici care au acționat pentru îngenunchierea României. În fine, spun îngenunchiere, dar, între timp, românii au ajuns din poziția „în genunchi”, în poziția „pe burtă”. Eu merg mai departe, și vă spun că am temeiuri serioase să cred că au dispărut documente din arhivele noastre secrete, cu deosebire dintre acelea care atestau crimele săvârșite de evrei împotriva românilor, în 1940, la cedarea Basarabiei și după 1945, în timpul terorii judeo-bolșevice, ca și alte documente din arhivele din Transilvania și Banat, unde au dispărut numeroase documente originale privitoare la unguri și la sași, care au ajuns în Ungaria și în Germania.
În primii ani după lovitura de stat din decembrie 1989, a venit la mine generalul de poliție Nenu, consilier al ministrului de Interne și m-a rugat să preiau direcțiunea Arhivelor Statului de la Sibiu. Avea asupra lui un dosar de informații și de probe din care rezulta că din instituție se scot documente care se trimit în Germania, la un institut de studii a istoriei sașilor, unde lucrau sași emigrați din Sibiu. Încet, încet, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din arhivele orașelor transilvănene au dispărut documentele care atestă drepturile românilor asupra Transilvaniei, măsurile minorităților naționale împotriva majorității românești, începând de la Unio trium nationum (1438) și până la 1918. La sfârșitul secolului al XIX-lea au fost ridicate din Transilvania și duse la Budapesta două trenuri de documente, la care cercetătorii români nu au avut niciodată acces. În arhivele din Transilvania și din Banat au fost angajați, mai ales după 1989, cu prioritate, cetățeni de etnii minoritare, cu motivația cunoașterii limbilor maghiară și germană, în care au fost redactate majoritatea documentelor mai vechi. Armata română a ocupat Budapesta de două ori, în 1919 și în 1944-1945, dar nu a recuperat arhivele transilvănene. Generalii noștri au fost preocupați să recupereze vagoane de cale ferată și alte bunuri cu semnificație reparatorie irelevantă. Atunci se putea recupera o bogăție arhivistică imensă a pământului României. A fost o neglijență a conducătorilor României și a armatei române.
Marius Albin Marinescu: Ați refuzat funcția?
Corvin Lupu: Da, am refuzat. Pe atunci conduceam Catedra de Istorie a Universității „Lucian Blaga” și eram în plin program de dezvoltare a ei și de creare de noi programe de studii și voiam neapărat să-mi pun proiectele în aplicare. Și, ca să fiu sincer, a contat și faptul că eu aveam la Universitate venituri duble cât cele de director la Arhivele Statului.
Marius Albin Marinescu: S-au luat atunci măsuri privitor la acea situație?
Corvin Lupu: Generalul Nenu avea ordin să acționeze discret să nu deranjeze Ambasada Germaniei și Consulatul General al Germaniei de la Sibiu. Mi-a cerut discreție, dar, ulterior, am aflat că s-a aflat de demers. Pe moment nu s-au luat măsuri, apoi, după încă un refuz al unui coleg al meu, pe care l-am recomandat pentru funcția de director, a fost adus un etnic român, serios și din câte am aflat, nu s-au mai raportat scurgeri de documente. Dar este cert că ceea ce fusese important de sustras, fusese deja sustras, imediat după evenimente, când, în toată România, străinii, cu ajutorul slugilor lor din țară, au cotrobăit prin toate sertarele…
Marius Albin Marinescu: Revenind la Mișcarea Legionară, Corneliu Codreanu a fost mereu asimilat de către detractorii săi cu fasciștii italieni, cu naziștii germani și cu SS-iștii. Ce părere aveți?
Corvin Lupu: Mișcarea Legionară nu se poate asimila nici cu fascismul italian și nici cu nazismul german. Mișcarea Legionară a fost o mișcare națională, bazată în mare măsură pe Biserica Ortodoxă. Codreanu a fost socotit de dreapta europeană un naţionalist mistic. El nu a promovat doctrina fascistă aşa cum se născuse ea în Italia şi cum o preluase Hitler, cu unele modificări ideologice. Corneliu Codreanu nu era un „soldat al noii ordini” fasciste. Pentru Codreanu, poporul român însemna unitatea românilor în viaţă, cu cei care încă nu s-au născut şi cu sufletele celor morţi. Statul nu trebuia să fie deasupra societății. El trebuia să fie doar „un veşmânt înfăşurat în jurul naţiunii”. Autoritatea era promovată pe baza unei discipline liber consimțită și a unor legi clare, drepte și dure. Codreanu dorea să creeze omul nou de care România ducea lipsă pentru ca țara să aparţină românilor, adică tuturor celor de origine română. Ideile lui l-au inspirat, în parte, câteva decenii mai târziu, pe Nicolae Ceauşescu. Pe baza acestei linii naționale și morale, desigur, și cu conotații politice, Codreanu s-a pronunţat, cum am mai arătat în discuția noastră, împotriva dominaţiei societăţii românești de către evrei şi a combătut sistemul parlamentar al partidelor, de esenţă liberal-occidentală, care nu era, după părerea lui, corespunzătoare intereselor României. El s-a pronunţat totdeauna pentru libertatea şi drepturile ţăranilor, care reprezentau 80% din populația țării și pe munca și sărăcia cărora se baza prosperitatea micului procent de oligarhi și de elite de la vârful societății românești.
În anul 1927, inspirat de icoana Arhanghelului Mihail din paraclisul închisorii Văcăreşti, unde a fost deținut politic, Codreanu a înfiinţat Legiunea Arhanghelului Mihail, ca pe o formaţiune fără program politic, care a reprezentat o şcoală a formării caracterelor, o şcoală de educaţie morală, naţională românească şi religioasă. Asta nu era nici fascism și nici nazism. Baza legiunii o constituia cuibul. În cadrul cuibului, legionarii erau educaţi să abandoneze grijile personale şi să-şi închine gândurile României şi celor şase postulate: Disciplină, Muncă, Tăcere, Educaţie, Iubire şi Onoare. Iniţial, selecţia pentru Legiune a fost foarte severă. Din 20 de candidaţi, era primit doar unul. Cei acceptaţi făceau un stagiu de trei ani înainte de a fi primiţi. Modelul a fost preluat și de comuniști, care, până la preluarea conducerii de către Ceaușescu, introduseseră modelul legionar al candidaților de partid. Astfel, mişcarea a ajuns să cuprindă elite, iar în anul 1930, când a devenit Garda de Fier, era mult superioară, cel puțin din punct de vedere organizatoric și moral, celorlalte partide, inclusiv celor care funcționau de la jumătatea secolului al XIX-lea.
După al doilea război mondial, învingătorii în război au pedepsit crunt pe naziști și pe fasciști. Toate organizațiile naziste și fasciste au fost identificate, judecate, iar conducătorii lor care nu au fost asasinați sau condamnați la moarte și executați, au fost întemnițați pe viață sau pentru foarte mulți ani. Mișcarea Legionară nu a fost incriminată de nici o autoritate politică sau judiciară, internă sau internațională, pentru apartenență la fascism sau la nazism. În cadrul procesului de la Nürnberg, nu a compărut și nu a fost acuzată de nimeni, pentru nimic. Cu toate acestea, în ciuda Decretului regal de amnistie dat după lovitura de stat de la 23 august 1944, guvernul regal român nu i-a eliberat pe legionari din închisorile în care fuseră deținuți după „rebeliunea” din 21-23 ianuarie 1941. „Democratul” rege Mihai i-a ținut în continuare pe legionari în temniță, predându-i comuniștilor, care i-au ținut mai departe, până când Gheorghe Gheorghiu-Dej a proclamat încheierea luptei de clasă în România, singura țară socialistă care s-a pronunțat în acest sens. Unii dintre legionari au murit în penitenciare înainte de marele decret de amnistie din 1964.
Acuzele abuzive la adresa Mișcării Legionare, de „nazism” și de „fascism”, sunt proferate de judeo-capitaliștii de după 1990, care, astăzi, exercită o influență nocivă asupra societății românești și o intoxică cu neadevăruri, în scop de acuzare a poporului român și de reprimare a oricărei forme de mișcare națională. Aș putea să vă dau o listă de asemenea acuzatori, dar cred că nu merită să le pomenim numele. O eventuală mișcare națională românească autentică, necontrolată de „sistemul ticăloșit”, ar fi singura care ar putea să elibereze România din mâinile jefuitorilor ei, respectiv a corporațiilor internaționale susținute de președinte, guvernanți și, mai ales, de atotputernicii consilieri străini de la serviciile secrete, Președinție, Guvern, D.N.A. și M.Ap.N.
În încheiere, domnule director, repet, legionarii nu au fost nici naziști și nici fasciști! Au fost patrioți români!
Marius Albin Marinescu: Vă mulțumesc! Avem cititori care ar dori să vi se adreseze. Pot să le dau adresa dumneavoastră de poștă electronică?
Corvin Lupu: Da, desigur: corvinlupuro@yahoo.com
Tudor
Posted septembrie 6, 2016 at 10:12 AM
„Mișcarea Legionară nu a fost incriminată de nici o autoritate politică sau judiciară, internă sau internațională, pentru apartenență la fascism sau la nazism. În cadrul procesului de la Nürnberg, nu a compărut și nu a fost acuzată de nimeni, pentru nimic.”
Perfect adevarat ! Asta pentru toti oligofrenii care acuza ML de fascism . Ganditi-va ca acolo au fost incriminate nu doar NSDAP-ul german, ci si Camasile Negre mussoliniene , fascistii francezi ai lui Leon Degrelle, cei olandezi ai lui Arthur Seyss Inqhuart , Camasile cu Sageti ale lui Szalay in Ungaria, ustasii lui Ante Pavelici , fascistii slovaci ai lui Tiso in Slovacia , partidul lui Metaxas in Grecia , cei ai lui Vlasov in Ucraina , s.a.m.d. Doua organizatii din toata Europa au fost achitate de acuzatia de nazism, o obscura organizatie bulgareasca si Miscarea Legionara ! Sugestiv, nu ?
Răspunde Raportează
Anca10 20 mai 2016  
TEZAURUL ROMANIEI se afla in FRANTA,in urma Armistițiul de la Compiègne (1918)

Datele prezentate aici arată povestea reală a traseului Tezaurului romanesc: Rusia – Germania –Franta, o istorie pe care Bruxelles-ul nu ar dori ca românii să o cunoască.
23 noiembrie 1916: Capitularea Bucureştilor, Capitala României, în faţa trupelor de ocupaţie germană.În zilele următoare, Statul Major şi Comandatură germană au ocupat Hotel Bulevard, Capşa şi Athéné Palace.
Guvernul român în exil ”exportă” tezaurul la Moscova

12-14 decembrie 1916: Tezaurul este încărcat, la Iaşi, în vagoane, cu direcţia Moscova. Transportul viza exclusiv aurul României (o cantitate de 93.400kg aur) deţinut sub formă de lingouri, monede diverse şi bijuterii. Porneşte către Moscova al doilea transport cu valorile Băncii Naţionale a României din care, aur efectiv în valoare de doar 574.000 lei aur (echivalentul a circa 170 de kg aur). În total: 93.570 kg aur au luat drumul Moscovei, în cele două transporturi. Au dispărut exact 93.540 kg de aur. Reţineţi cifra: este cantitatea de aur pe care o vom regăsi, cu o precizie uluitoare, în păienjenişul armistiţiilor şi tratatelor de pace de după Primul Război Mondial: transportată de la Moscova la Berlin şi apoi în somaţia Antantei către Germania de a restitui „aurul României sau al Rusiei”.

7 mai 1918: România semnează Tratatul de Pace de la Bucureşti, un document umilitor, dintre România pe de o parte şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia pe de altă parte. Dincolo de cedările teritoriale impuse, România a cedat controlul activelor Băncii Naţionale către trupele de ocupaţie germane. Din interpretările asupra acestui tratat rezultă că România ar fi renunţat la Tezaur, o dată cu documentele referitoare la acesta aflate în custodia BNR. Profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriile sale (Stuttgart, 1954, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti. Se pare că România ar fi renunţat atunci la dreptul de proprietar al tezaurului.

Aurul pleacă de la Moscova la Berlin :

27 august 1918: Acordul financiar germano-rus, semnat în continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk, prevede daune de război şi compensări pentru prejudiciile aduse Germaniei prin confiscarea şi sechestrarea averii germane în Rusia. Compensarile în aur făcute de Rusia în contul Germaniei se efectuează, conform tratatului, în două tranşe: prima de 42.860 kg aur şi a doua de 50.676 kg aur. În total: 93.540 kg aur. Sunt singurele tranşe prevăzute concret în tratat din cantitatea de aur pe care Moscova ar fi urmat să o trimită către Berlin (circa 245.500 kg aur) şi, totodată cantităţile de aur care au ajuns ulterior la Berlin.

10 septembrie 1918: se efectuează primul transport de 42.860 kg aur de la Moscova la Berlin

30 septembrie 1918: al doilea transport de 50.676 kg aur ajunge la Berlin

11 noiembrie 1918: Armistiţiul de la Compiegne marchează înfrângerea Germaniei şi anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, Acordul Financiar ruso-german şi Tratatul de Pace de la Bucureşti. Conform armistiţiului semnat între Germania, Franţa şi Regatul Unit (art. XIX – Clauze financiare), aurul ar fi trebuit să fie predat puterilor Antantei care au declarat că-l vor ţine în custodie până la semnarea unui acord de pace. Formularea exactă din armistiţiu este: „Restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau în aflat custodia Germaniei”. Este clar că textul din armistiţiu se referă la cele 93.536kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie (cantitate echivalentă cu cea a Tezaurului României trimis, spre păstrare, la Moscova).

5 decembrie 1918: potrivit documentelor aferente armistiţiului din 29 noiembrie, o cantitate formată din două tranşe de 42.866 kg aur, respectiv 50.676 kg aur (un total de 93.536kg aur) pornesc, în două vagoane, pe linia ferată Mainz – Saarbrücken către căile ferate controlate de Aliaţi (Franta si Marea Britanie), pe riscul Guvernului francez.

ianuarie 1919: În memoriul delegaţiei române de la Conferinţa de Pace de la Paris, se arată că, în ce priveşte chestiunea Tezaurului, „Poate n-ar fi de dorit să i se ceară Germaniei, ca o categorie de despăgubiri, dar dl. Danielopol consideră că faptul de a face Germania garantă a acestei restituiri ar putea avea ca efect prezervarea acestor bunuri şi asigurarea lor”.

23 iunie 1919: I.I.C.Brătianu se interesează într-un memoriu trimis d-lor Clemenceau (prim ministru al Franţei), ministrului francez de Finanţe Klotz şi mareşalului Foch dacă aliaţii au primit de la germani vreo cantitate de aur în contul României. Răspunsul ministrului francez de finanţe este negativ.

Rusia nu a cerut niciodată Germaniei aurul României!

28 iunie 1919: se semnează Tratatul de la Versailles, iar Rusia, deşi NU participă la semnare, are conform art. 116 a acestui tratat posibilitatea de a solicita direct pretenţii de despăgubire Germaniei. Cu toate acestea, Rusia nu a cerut niciodată înapoi cantitatea de 93.540 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie, în baza tratatului financiar ruso-german, anulat prin armistiţiul din noiembrie 1918.

16 aprilie 1922: prin semnarea Tratatului de la Rapallo, Germania recunoaşte Rusia sovietică. Totodată Germania renunţă conform art. 2 al tratatului la orice pretenţie de despăgubire împotriva Rusiei (Atenţie: pretenţii admise la Brest-Litowsk şi anulate ulterior de Aliaţi) cu condiţia ca nici Rusia să nu despăgubească ţări terţe pentru confiscările şi naţionalizările pe urma revoluţiei din Rusia. Reamintim că, iniţial, România a pierdut controlul asupra Tezaurului aflat iniţial la Moscova în urma sechestrării acestuia de către regimul instaurat de Lenin. După ce tot Germania ar fi trebuit conform tratatelor în vigoare (Tratatul de la Versailles) să despăgubească Rusia cu aurul 93.540 kg aur primit după Brest-Litowsk, tot Germania indirect renunţa condiţionat la pretenţii de despăgubire din partea Rusiei pentru averile confiscate de către Rusia ţaristă şi bolşevică. Deoarece cele mai mari plasamente de capital din Rusia erau germane, firesc că Rusia nu ar fi intenţionat să ne restituie tezaurul şi să se oblige din nou la plată faţă de Germania cu sumele fabuloase stabilite la Brest-Litowsk. Mai mulţi delegaţi ai statelor participante, printre care şi Brătianu, condamnă acest tratat pentru că favorizează Rusia. A plătit cumva Lenin pentru prietenia ruso-germană cu aurul românesc?

Toamna lui 1941: Armata a 4-a a Mareşalului Ion Antonescu, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai Sovietelor, ajunge dincolo de Nistru, până la Odessa, însă nu scoate nici un cuvânt despre restituirea Tezaurului de către Moscova.

1956: Rusia a trimis către autorităţile comuniste din România aproximativ 33 kg aur, singura cantitate de aur returnată vreodată din Tezaurul care a luat drumul Moscovei în decembrie 1916. Şi, cel mai probabil, singura care mai era depozitată, la acea, dată, la Moscova. Dacă scădem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns iniţial la Moscova, în cele două transporturi, obţinem exact cele 93.540 kg aurcare au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantităţii stipulate în Acordul financiar germano-rus şi cele 93.540 kg aur care au plecat din Germania către Franţa, conform documentelor aferente armistiţiului de la Compiegne,din 1918.
Răspunde Raportează
Anca10 20 mai 2016  
Tezaurul românesc valorează 2,8 miliarde de dolari

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporară, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.
La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii. Pentru Rusia procesul-verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări. în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul-verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția valorii pur istorice a exponatelor de muzeu): 2 miliarde 800 milioane de dolari.
„Aurul românesc” a cuprins in primul esantion:1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei. Al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: a avut o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci, trenul a ajuns cu bine la Moscova,. Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronștein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își asuma obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului roman”. Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: „În toți acești ani, poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.A fost restituit tot, în afara de cele 93 tone de aur.....care n-au avut cum sa fie imapoiate.
Serghei Mihailovici Golubițki (scriitor, filolog, jurnalist și specialist în internet-trading la Moscova.)
Răspunde Raportează
Anca10 6 decembrie 2015  
Octavian Augustus, primul împărat roman-aspecte putin cunoscute

Gaius Julius Caesar Octavianus Augustus (63 î.e.n. - 14) a fost primul împărat roman. El a murit pe 19 august 14, după ce a condus Roma pentru mai mult de 40 de ani într-o vilă de la poalele Muntelui Vezuviu.
Octavian, după cum este cunoscut mai degrabă, a fost declarat zeu de către Senat la moarte. În timpul domniei sale Imperiul Roman a trecut printr-o perioadă de pace (este iniţiatorul Pax Romana/Pacea Romană) şi prosperitate, extinzându-şi totodată foarte mult suprafaţa, care aproape a fost dublată.
Iată şapte lucruri mai puţin ştiute despre Octavian, potrivit History.com:
1. A fost nepotul lui Iulius Cezar, care ulterior l-a adoptat. Mama lui a fost neapoata lui Iulius Cezar. Ulterior a aflat, după moartea dictatorului pe 15 martie 44 î.e.n., că a fost adoptat de către acesta şi a moştenit o avere considerabilă (cam două treimi din ce deţinea Cezar).
2. Augustus nu a fost numele lui de la naştere. Născut Gaius Octavius, şi-a schimbat ulterior numele în Gaius Julius Caesar Octavianus, după ce a fost adoptat de Cezar. Peste 17 ani, Senatul îi acorda titlul de Augustus, care însemna „Cel Venerat”.
3. Sora lui s-a căsătorit cu cel mai mare rival. La scurt timp după moartea lui Cezar, Octavian a strâns o armată şi a început un război cu Marc Antoniu, fostul adjunct al unchiului său. Acesta din urmă se considera moştenitor de drept al lui Cezar. După ce a câştigat prima bătălie împotriva lui Antoniu, Octavian a mers la Roma şi a fost numit consul, cea mai importantă funcţie din republică. Apoi a format al doilea triumvirat, din care au făcut parte Marc Antoniu şi Aemilius Lepidus. Cei trei au împărţit teritoriilor romane şi au condus ca dictatori militari. Pentru ca alianţa să fie cimentată, Antoniu s-a căsătorit cu sora lui Octavian, iar Octavian cu fiica vitregă a lui Antoniu. Niciunul dintre cele două mariaje nu a fost de durată.
4. Aproape a dublat suprafaţa Imperiului. După ce şi-a eliminat rivalii, Octavian s-a concentrat pe îmbunătăţirea infrastructurii în Imperiu. De asemenea, a dus mai multe expediţii de cucerire de noi teritorii, printre care Egiptul, nordul Spaniei şi o mare parte din Balcani.
5. Luna august a primit numele lui. În 8 î.e.n., Senatul a votat ca luna Sextilis să devină Augustus, după numele împăratului. Augustus urma după Iulie (fosta Quintilis), redenumită şi ea după Iulius Cezar.
6. Şi-a trimis fiica în exil. Când a descoperit, în anul 2 î.e.n. că fiica lui Iulia avusese aventuri cu numeroşi bărbaţi influenţi, inclusiv fiul lui Marc Antoniu, a trimis-o în exil pe insula Ventotene. Nu a mai văzut-o niciodată, deşi i-a permis la un moment dat să se mute într-un loc mai puţin izolat.
7. Mulţi dintre potenţialii săi moştenitori au dispărut în condiţii misterioase. Cum nu a avut fii naturali, Octavian a petrecut mult timp încercând să găsească un moştenitor. Iniţial l-a luat în calcul pe nepotul Marcellus, pe care l-a căsătorit cu fiica sa Iulia, dar acesta a murit la vârsta de 21 de ani, după ce s-a îmbolnăvit. Apoi, l-a inclus în familie pe Agrippa, un prieten şi general (legatus) în armata romană. Şi acesta s-a căsătorit cu Iulia, deşi era mai bătrân cu 25 de ani ca ea, iar cuplul a avut trei copii
Doi dintre aceştia, Gaius şi Lucius, au fost adoptaţi de către Octavian. Primul a murit la 23 de ani, iar al doilea la 19. Al treilea fiu al cuplului Agrippa - Iulia a fost exilat de împărat din cauza comportamentului său. Rămas fără opţiuni, Octavian l-a ales, cu rezerve, ca moştenitor pe Tiberius, care avea să fie al doilea împărat roman. Potrivit zvonurilor, mama lui Tiberius, Livia Drusilla, a treia soţie a lui Octavian, a pus să fie asasinaţi mulţi potenţiali rivali ai fiului său.
Răspunde Raportează
Anca10 5 decembrie 2015  
„întâiul drum de fier românesc“-inaugurat de Regele Carol in 7 septembrie 1869

La data de 7 septembrie 1869, Regele Carol a inaugurat primul tren care avea să circule în România, pe ruta Bucureşti (Filaret) - Giurgiu, înaintea deschiderii oficiale a traficului, la data de 19 octombrie 1869.
În ziua de 7 septembrie 1869, din Gara Filaret a plecat primul tren, ce l-a avut ca pasager pe însuşi Principele Carol, care şi-a putut îndeplini astfel cuvântul dat: acela de a nu-şi părăsi ţara până când nu va putea utiliza „întâiul drum de fier românesc“.
Prima gară a Capitalei a fost deschisă oficial, în cadrul unei grandioase ceremonii, în ziua de 19 octombrie/31 octombrie 1869. În acea dimineaţă solemnă de toamnă, după slujba oficiată de Mitropolitul Primat Nifon, în sunete de corn (vechiul semnal de plecare a trenurilor) şi în uralele entuziaste ale privitorilor ce împânziseră peronul Gării Filaret, „Trenul de Onore Michaiu Bravul“, remorcat de locomotiva cu acelaşi nume, ce era condusă de însuşi concesionarul liniei, a plecat spre Giurgiu, la orele 10.45.
Pe teritoriul ţării noastre prima cale ferată pe care trenurile de pasageri au circulat, a fost construită de austrieci în Banat (1847-1854), iniţial fiind folosită pentru transportul cărbunilor.
În contextul în care în prima jumătate a secolului al XIX-lea drumurile se făceau cu caleaşca sau cu căruţa, iar o distanţa de circa 100 de km se parcurgea în cel puţin două zile şi jumătate cu acest mijloc de transport, apariţia primelor locomotive a stârnit panică printre români. Mulţi credeau că vacile nu vor mai da lapte şi că uriaşele locomotive cu aburi vor exploda.
Viteza medie sau "iuţeala", cum i se spunea în secolul XIX, a fost de sub 18 km/h pe primele căi ferate. În anul 1875, majoritatea trenurilor circulau deja cu o viteză de 30 km/h pe majoritatea la 1875, iar la 1890 s-a ajuns la o "iuţeală" medie de 50-60 km/h pe distanţe mari. De asemenea, primul accelerat care a circulat între Bucureşti şi Viena făcea în 1879 o zi şi şase ore, iar 5 km erau parcurşi cu trăsurile fiindcă nu era gata linia de la graniţa romano-austriacă.
Primele vagoane care au circulat în România erau foarte mici, unele aveau doar 12 locuri cu numai trei compartimente. Altele aveau o sobă în mijloc, pentru încălzire, iar lămpile emanau un miros insuportabil.
Răspunde Raportează
Anca10 5 decembrie 2015  
Cum a ajuns Creangă scriitor după ce a fost răspopit şi nevasta l-a părăsit pentru un călugăr

La data de 1 octombrie 1875, Ion Creangă a debutat în revista "Convorbiri literare" cu "Soacra cu trei nurori". Este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice "Amintiri din copilărie". (n. 1 martie 1837 - d. 31 decembrie 1889)
Pe 1 martie 1837 se năştea la Humuleşti Ion Creangă, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români.
Deşi în ''Fragment de biografie'' Ion Creangă însuşi spune că s-a născut pe 1 martie 1837, data naşterii sale este incertă, deoarece, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti publicată de Gh. Ungureanu, Creangă s-ar fi născut pe 10 iunie 1839. Creangă a mai avut încă şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria şi Ileana în 1919.
Tinereţea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale ''Amintiri din copilărie''. În 1847, începe şcoala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de ţăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredinţează bunicului matern ("tatal mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni, unde continuă şcoala. În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ sub numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorinţa mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Şcoala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-şi atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iaşi cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).
La 19 decembrie 1860 se naşte fiul său Constantin.
În 1864, Creangă intră la Şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult şi l-a numit învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi.
După ce timp de 12 ani este dascăl şi diacon la diferite biserici din Iaşi, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece a fost părăsit nevasta, a tras cu puşca în ciorile care murdăreau Biserica Golia şi s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.). Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie şi din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale şcolare.
Revenind la motivele răspopirii lui Creangă, George Călinescu afirma că acesta s-a căsătorit cu Ileana, o tânără obişnuită cu viaţa luxoasă, din interes, pentru a fi hirotonisit. ”Judecând drept chiar fără a cunoaşte chiar fără a cunoaşte purtările Ilenei, este hotărât că Creangă n-a fost iubit de nevastă, care dacă l-a înşelat cumva, a făcut acesta cu cugetul cel mai onest.Fetiţa de 15 ani devenită femeia tânără de 22 de ani, se găsi în faţa unui om vesel, slobod la gură şi la purtări, însă aprins la mânie, încăpăţânat în ideile lui, de mentalitate ţărănească, hotărât să pună rânduială în familie dăscăleşte, lovindu-şi copilul cu palma peste gură la vreo necuvinţă şi prin urmare cruţând tot mai puţin femeia, pe care n-o vedea superioară bărbatului”, scrie George Călinescu în ”Viaţa şi Opera lui Creangă”.
Totodată, se pare că Ileana avea un amant, în persoana unui călugăr de la Golia pentru care l-ar fi părăsit pe humuleştean, Iar Creangă avea ţiitoare la Iaşi.
În 1873 se încheie procesul său de divorţ, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuinţă în mahalaua Ţicău (bojdeuca).
În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui, cu care se împrieteneşte. Între1875 şi 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.
Între 1883 şi 1889 a fost bolnav de epilepsie şi a suferit foarte mult la aflarea bolii şi apoi a decesului lui Eminescu, şi al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Ţicău. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iaşi.
Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numără: poveştile ''Capra cu trei iezi'', ''Dănilă Prepeleac'', ''Fata babei şi fata moşului'', ''Povestea lui Harap Alb'', ''Ivan Turbincă'', ''Povestea porcului'', ''Punguţa cu doi bani'' şi ''Soacra cu trei nurori''; povestirile ''Moş Ion Roată şi Unirea'', ''Păcală'', ''Prostia omenească'' şi ''Ursul păcălit de vulpe'' şi evident romanul autobiografic ''Amintiri din copilărie''.
Anul trecut a fost descoperit un jurământ "misterios" în arhiva Muzeului Literaturii Române (MLR) din Iaşi, documentul dezvăluind existenţa unei grupări "secrete" din care făceau parte mai multe personalităţi ale secolului al XIX-lea, între care Nicolae Culianu, Nicolae Gane şi Ion Creangă.
"Jur pe onoare şi conştiinţă./ Mă leg pe suflet şi pe Dumnezeu/ Să lucrez din toată inima pentru ridicarea neamului românesc/ Să respect şi să execut toate hotărârile luate de comitetul din care face parte. Şi să păzesc secret absolut./ Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi sfânta Cruce", se arată în textul semnat de membrii grupării.
Răspunde Raportează
Anca10 5 decembrie 2015  
Cum a devenit Alfred Nobel, ''comerciantul morţii'', un veritabil ''finanţist al păcii''

Premiile Nobel s-au născut din voinţa inventatorului dinamitei, savantul şi industriaşul suedez Alfred Nobel (1833 - 1896), graţie unei clauze menţionate în testamentul său redactat la Paris, în 1895, cu un an înainte de a muri.
Industriaşul suedez a luat decizia de a dona în fiecare an veniturile generate de imensa lui avere unor personalităţi care s-au evidenţiat prin servicii aduse omenirii.
Potrivit acestui testament, aproximativ 31,5 milioane de coroane suedeze, care reprezintă în zilele noastre echivalentul a 1,702 milioane de coroane suedeze (265 de milioane de dolari), au alcătuit un capital ale cărui dividende anuale trebuie distribuite "acelora care, pe parcursul anului precedent, au făcut omenirii cele mai mari servicii".
Testamentul redactat la Paris prevedea ca dividendele anuale generate de acel capital iniţial să fie repartizate astfel:
"Prima parte va fi distribuită autorului descoperirii sau invenţiei celei mai importante în domeniul fizicii; a doua, autorului sau descoperirii celei mai importante în chimie; a treia, autorului descoperirii celei mai importante în domeniul fiziologiei sau medicinei; a patra parte, autorului celei mai remarcabile opere literare cu o tendinţă idealistă; a cincea, personalităţii care a acţionat cel mai bine pentru apropierea popoarelor, abolirea sau reducerea armelor permanente, iniţierea şi multiplicarea congreselor pentru pace".
Din punct de vedere legal, testamentul nu a desemnat un legatar pentru averea în sine a industriaşului suedez. La deschiderea lui, în 1897, testamentul a fost contestat de membrii familiei Nobel.
În plus, Alfred Nobel a desemnat comisii şi comitete diferite care să atribuie în fiecare an aceste premii: Academia suedeză atribuie Nobelul pentru literatură, Karolinska Institutet pe cel pentru medicină, Academia regală suedeză pentru ştiinţe decernează Nobelurile pentru fizică şi chimie, iar un comitet special desemnat de Parlamentul norvegian atribuie Nobelul pentru pace. Testamentul nu explică însă metodologia pe care fiecare comisie trebuie să o urmeze pentru a decerna premiile în fiecare disciplină.
Pentru ca această problemă să fie reglată a fost nevoie de trei ani: s-a decis să se instituie în calitatea de legatar o Fundaţie Nobel care să administreze capitalul din care se acordă premiile Nobel, iar acele instituţii şi comitete desemnate prin testament au acceptat să atribuie aceste premii.
În 1968, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la înfiinţare, Banca Centrală a Suediei (Riksbank) a instituit un premiu pentru ştiinţe economice în memoria lui Alfred Nobel, punând la dispoziţia Fundaţiei Nobel o sumă anuală echivalentă cu valoarea celorlalte premii Nobel.
Până în 1974, era posibil ca premiul Nobel să fie decernat şi postum. Doi suedezi au fost astfel recompensaţi: în 1931, pentru literatură - Erik Axel Karlfeldt şi în 1961, pentru pace - Dag Hammarskjöld.
În 2015, premiul Nobel din fiecare domeniu este în valoare de 8 milioane de coroane suedeze şi poate fi împărţit dacă există mai mulţi laureaţi în aceeaşi categorie, însă numărul acestora nu poate fi mai mare de trei.
Un anunţ postat la mica publicitate şi o eroare strecurată în textul unui necrolog - câteva rânduri simple - au tulburat destinul suedezului Alfred Nobel, inventatorul dinamitei şi, devenit ulterior, "părintele" celebrelor premii care îi poartă numele.
"Domn foarte bogat, în vârstă şi cultivat, locuind la Paris, doreşte să găsească o femeie, tot în vârstă, talentată în domeniul limbilor străine, pentru a-i deveni secretară şi menajeră" - prin acest anunţ postat la rubricile de mică publicitate din presa pariziană a intrat în viaţa lui Alfred Nobel aceea care urma să devină prima femeie laureată a premiului Nobel pentru pace şi care a reprezentat, totodată, principalul factor care l-a influenţat pe industriaşul suedez să se implice în lupta împotriva războiului, pacifista austriacă Bertha von Suttner.
Acest lucru se întâmpla în 1876, cu aproape 20 de ani înainte de redactarea testamentului final al lui Alfred Nobel, prin care au fost înfiinţate celebrele premii.
Milionarul celibatar, care, contrar anunţului postat la mica publicitate, nu era chiar bătrân - avea în acel moment 43 de ani -, trăia liniştit la Paris, bucurându-se de avantajele oferite de imensa lui avere, generată de invenţiile sale. Nobel era însă dezamăgit de fizicul său şi de posibila folosire în scopuri criminale a descoperirilor sale.
"Era o persoană care se detesta. În plus, nu credea că merita să aibă o soţie şi se considera foarte urât", a declarat jurnalistul american Scott London, considerat un expert în domeniul premiului Nobel pentru pace.
Bertha, contesa austriacă mai tânără ca Nobel cu 10 ani, nu a rămas în slujba industriaşului suedez decât o săptămână, întorcându-se de urgenţă în ţara ei natală pentru a se căsători cu baronul von Suttner.
Însă prietenia care s-a legat atunci între cei doi a durat până la moartea filantropului.
"Mulţi s-au întrebat dacă se îndrăgostise de ea şi dacă această iubire l-a inspirat să creeze Nobelul pentru pace. Era, înainte de toate, o legătură palpitantă: magnatul muniţiilor şi campioana păcii", explică Scott London.
"Deşi ar fi exagerat să spui că el a creat Nobelul pentru pace datorită ei, Bertha a avut cu siguranţă o influenţă decisivă pentru a-l ajuta pe Alfred Nobel să înţeleagă şi să sprijine apariţia unei mişcări pacifiste în Europa", a adăugat acelaşi jurnalist.
Bunicul jurnalistului american, Irvin Abrams, a ajuns în 1962 la concluzia că Bertha von Suttner a fost o persoană foarte importantă pentru Alfred Nobel, bazându-se în special pe corespondenţa celor doi.
"Informaţi-mă, convingeţi-mă, iar eu voi face ceva mare pentru mişcare", scria Alfred Nobel, semnându-şi scrisoarea cu formula "Al vostru pentru totdeauna şi pentru mai mult decât totdeauna", salutând scrierile "amazoanei care se războieşte atât de curajos cu războiul".
Fascinaţia lui Nobel pentru Bertha, care a devenit celebră în 1889 cu volumul pacifist "Bas les armes!/ Jos armele!", devenit best-seller, şi felul în care pacifista austriacă a înţeles contradicţiile personalităţii magnatului suedez, au fost şi ele evidenţiate.
În 1895, Bertha von Suttner îl descria pe Alfred Nobel în felul următor: "Un gânditor, un poet, un om amar şi bun, nefericit şi fericit, dispus către superbe stări de spirit înălţătoare, dar şi către suspiciuni bolnăvicioase, un pasionat admirator al orizonturilor gândirii umane, dar şi profund neîncrezător în faţa micimii de spirit născute din nebunia umană, înţelegând totul şi nesperând la nimic".
"În acest fel mi-aţi apărut. Şi cei 20 de ani care au trecut nu au făcut nimic pentru a şterge această imagine", adăuga Bertha von Suttner.
În 1888, o altă coincidenţă l-a marcat profund pe Alfred Nobel. Un cotidian francez a făcut o eroare în articolul care anunţa decesul fratelui industriaşului suedez, Ludvig, publicându-l cu titlul: "Comerciantul de moarte a murit". "Doctorul Alfred Nobel, care a făcut avere descoperind un mijloc de a ucide cât mai multe persoane mai repede ca în trecut, a murit ieri", scria cotidianul francez.
"Alfred a fost oripilat când a citit acel articol şi apoi a devenit obsedat de reputaţia lui postumă. După acel articol şi-a schimbat testamentul", a explicat Scott London.
La opt ani după acest incident, Alfred Nobel moare, iar celebrul său testament consacră cea mai mare parte din averea industriaşului suedez unor premii anuale, decernate în memoria acestuia. Bertha, după ce a devenit prima femeie laureată cu Nobelul pentru pace, în 1905, a murit în 1914, cu trei luni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.
Răspunde Raportează
Anca10 5 decembrie 2015  
Cum a vrut Gheorghe Georghiu-Dej să trimită tancurile peste unguri, la Budapesta

La 23 octombrie 1956 a început Revoluţia anticomunista din Ungaria, când un grup de studenţi au organizat o demonstraţie, care nu avea legătură cu situaţia din Ungaria, ci cu cea din Polonia.
La Poznan izbucnise în iunie, acelaşi an, o revoltă serioasă, anti-sovietică, înăbuşită de armată. Proteste similare avuseseră loc la Praga şi în Estul Germaniei.
Studenţii unguri auziseră că polonezii plănuiesc noi proteste şi au decis să îi susţină. Aşa începea revoluţia ungară din 1956. Protestul studenţilor a determinat zeci de mii de oameni să iasă în stradă, iar demonstraţia s-a transformat într-un protest la scară largă împotriva sovieticilor.
Pe 4 noiembrie, tancurile sovietice intrau în Budapesta. Au început bătălii sângeroase pe străzi, iar ungurii au început să fugă în număr mare în Austria. Până când graniţele au fost închise complet, 180.000 de refugiaţi unguri ajunseseră în Austria, iar 20.000 fugiseră în sud, în Iugoslavia. Dintre cei 200.000, un sfert nu împliniseră 20 de ani. Austria a intrat într-o criză, deoarece a trebuit să facă faţă unui număr neaşteptat de mare de imigranţi. Guvernul de la Viena s-a descurcat într-un mod remarcabil. În final, 180.000 din cei 200.000 de refugiaţi au fost distribuiţi în 37 de ţări - printre care SUA, Canada, Republica Federală Germană, Australia şi statele din Scandinavia, primii 100.000 în primele zece săptămâni. Aproximativ 10.000 de oameni au fost obligaţi să se întoarcă în Ungaria, din cauza unor probleme administrative.
România, în frunte cu Gheorghe Georghiu-Dej, a susţinut intrarea tancurilor sovietice în Budapesta.
Agasat de repetatele aluzii ale tovarişilor maghiari la repunerea în discutie a statutului Ardealului, Dej a receptat evenimentele din Ungaria, ca având un caracter antiromanesc. Machiavelli din Carpaţi se temea în plus că minoritatea maghiară din România, care număra aproape două milioane de oameni, era predispusă sa urmeze exemplul Budapestei. Exista şi temerea că o Ungarie condusa de "fascişti" ar fi putut emite unele pretenţii la Transilvania.
Râvna lui Dej a ieşit la iveală înca din timpul convorbirilor cu N.S. Hruşciov, care venise la Bucureşti, la 1 noiembrie, pentru a se consulta cu liderii comunişti din România şi Cehoslovacia. La discuţii au participat din partea romana Gheorghe Georghiu-Dej, Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu, care răspundea de Forţele Armate şi de Securitate.
Potrivit memoriilor sale, Hruşciov a constatat cu satisfacţie că românii erau de acord că în Ungaria trebuie intervenit urgent şi decisiv. Mai mult, Dej a vrut chiar să se implice militar. Liderul sovietic a respins însa oferta, amintindu-le ironic românilor că au "experienţă", întrucat in 1919 lichidasera Republica Ungara a Sfaturilor, iar acum ar fi dorit să ocupe din nou Budapesta. Dar, dacă în 1919 interveniseră pentru a curma un experiment bolşevic, în 1956 ar fi luptat pentru a-l susţine.
Faptul este confirmat si dintr-o sursa romaneasca. Generalul Ion Mihai Pacepa sustine ca Gheorghiu-Dej insusi i-a povestit cum "Ceausescu a sprijinit cu vehementa interventia militara, subliniind ca Romania incepuse deja, in secret, sa furnizeze arme si informatii despre fortele de securitate ungare in unele regiuni de granita in vederea autoapararii impotriva virusului contrarevolutionar". In schimb, spune Pacepa, Hrusciov le-a solicitat romanilor sa initieze operatiuni de spionaj in tara vecina. La randul sau, Silviu Brucan afirma ca sovieticii au fost interesati de reorganizarea partidului comunist din Ungaria, cu ajutorul a "2000 de activisti ai P.M.R. de origine ungara". Deocamdata, este neclar daca aceste marturii autohtone se completeaza sau se contrazic, cert este insa ca ele arata ardoarea romanilor de a face pe placul Kremlinului.
In memorii, Hrusciov este zgarcit cu detaliile si expediaza repede episodul. El l-a relatat insa mai amanuntit activistilor de partid din Moscova, intr-o sedinta care a avut loc la 4 noiembrie 1956, asadar la doar cateva zile dupa intrevederea avuta cu Dej. Chiar daca nu lamureste in ce a constat concret asistenta romaneasca (Hrusciov precizeaza doar ca Bucurestiul a propus ca doua divizii sa participe la reprimarea revoltei, alaturi de trupele Armatei Rosii), stenograma sedintei, care din fericire s-a pastrat, este importanta deoarece dezvaluie atmosfera discutiilor si starea de spirit a conducatorilor romani.
Dej s-a laudat ca, in ciuda evenimentelor din Ungaria, detine controlul absolut in Romania. La Cluj existase, ce-i drept, o incercare a studentilor de a organiza o manifestatie, dar aproape 300 dintre ei au fost arestati, ceilalti batuti, iar parintii au fost chemati pentru a fi prelucrati. In sfarsit, tinerii au fost amenintati ca vor fi trimisi la munca de jos daca nu apreciaza eforturile partidului de a le asigura invatamant gratuit, camine si burse. Hrusciov l-a temperat pe tovarasul roman, avertizandu-l sa fie atent, pentru a nu avea surprize. Dej a raspuns oarecum surprinzator, schimband rapid subiectul, ca in Transilvania sunt cam trei romani la un ungur. Iata cum le-a prezentat Hrusciov activistilor sovietici vorbele lui Dej: "Fiecare va da un singur pumn si atunci ii vom dobori pe toti acesti banditi fascisti".
Dupa cum se poate observa, liderul comunist de la Bucuresti a vrut sa lase impresia ca nu se teme de o eventuala actiune a studentilor, ci de posibile tulburari ale maghiarilor din Romania.
Trebuie spus ca atitudinea obedienta a Bucurestiului n-a fost singulara. Bulgarii si cehoslovacii si-au pus si ei militarii la dispozitia Moscovei. Polonezii, care scapasera la limita de o confruntare cu sovieticii, s-au aratat insa mai reticenti, oferind doar arme muncitorilor maghiari pentru a se apara singuri impotriva contrarevolutionarilor. Pana si Tito si-a exprimat acordul pentru o interventie in forta in Ungaria.
La Budapesta, Nagy presimtea ca i se pregateste ceva, mai ales ca tancurile sovietice intrau din nou in tara, dar se iluziona ca ar putea gasi intelegere din partea Bucurestiului. La 2 noiembrie, ambasadorul roman la Budapesta, Ion Popescu-Puturi, transmitea ca "dansul face apel la tov. Gheorgiu a-l ajuta in acest moment greu, ca nu stie ce sa faca". Din Romania au venit nu sfaturi, ci trupe sovietice. Nagy a recurs la o actiune disperata: in cursul serii a anuntat, intr-o alocutiune radiodifuzata, iesirea din Tratatul de la Varsovia. El a facut apel la Dag Hammarskjoeld, secretarul General al O.N.U., pentru ca acesta sa ceara marilor puteri recunoasterea neutralitatii tarii sale si a protestat impotriva faptului ca unitati ale Armatei Rosii invadau Ungaria.
Gestul nu i-a adus sustinerea internationala sperata, ci a pecetluit in schimb soarta revolutiei. In zorii zilei de 4 noiembrie 1956, aproximativ 200.000 de soldati sovietici, sustinuti de 2.000 de tancuri si de aviatie au pus capat brutal miracolului maghiar, chiar daca rezistenta a facut ca ultimele focuri de arma sa inceteze abia in decembrie 1956. In fata tavalugului sovietic, Nagy s-a refugiat in pripa la ambasada Iugoslaviei.
Potrivit lui Brucan, Dej i-a telefonat lui Hrusciov pentru a-l informa ca i-a recrutat deja pe cei 2000 de unguri care urmau sa intareasca randurile comunistilor de la Budapesta. Reactia lui Hrusciov a fost entuziasta: "Gheorghi Afanasievici, vi nastaiasci Bolsevik!" ("Esti un adevarat bolsevic").
Mai mult, imediat dupa cea de-a doua interventie sovietica, Gheorghiu-Dej a vizitat in secret Budapesta, fiind insotit de poetul Mihai Beniuc si de Valter Roman. Din pacate, nu exista informatii despre aceasta deplasare. Oricum, Dej s-a dus din nou la Budapesta, de data aceasta oficial, la 21-22 noiembrie 1956. In Ungaria, Moscova instalase un nou guvern maghiar, condus de Kadar. In 1961, Dej a aratat pe larg cum au decurs convorbirile cu partea maghiara:
"Deci, stiind ce-ai patit in 1919-1920, cand erau retezati cate 3-4 oameni vii cu aschia dupa zdrobirea revolutiei din Ungaria si cunoscand ce este reactia n-ai reusit s-o zdrobesti, s-o slabesti, de aceasta avea o ura si o frica animalica fata de comunisti. Sa dansezi in fata si sa-i faci sa rada, sa mergi in intampinarea senti-mentelor ei numai pentru a castiga buna vointa, in loc s-o infrunti, in loc sa folosesti imprejurarile bune de atunci si s-o retezi cu cateva capete, s-o slabesti in asa masura, s-o fi slabit in asa masura incat, in 1956, sa nu mai fi avut curajul sa ridice arma impotriva puterii populare. Eu le-am spus in timpul evenimentelor din Ungaria, la prima sedinta plenara a C.C., Partidului frate din Ungaria ce am fi facut noi daca am fi fost in locul lor. Adevarat, cativa dintre ei si-au si dat demisia pe loc. Ce se amesteca Dej in treburile noastre? Dar eu nu m-am amestecat, n-am spus ce sa faca, doar am spus atata ce-am fi facut noi daca am fi fost in situatia lor. Nici pe departe n-au priceput atunci".
Comunicatul comun privitor la convorbirile bilaterale, publicat in Romania libera, la 25 noiembrie 1956, poarta amprenta isteriei lui Dej fata de "horthysti", afirmand ca "succesul fortelor contrarevolutionare ar fi transformat Ungaria intr-un focar de razboi, care ar fi amenintat pacea popoarelor vecine si a Europei". O alta fraza exprima convingerea ferma a celor doua guverne ca "fortele atatatoare sovine ar fi incercat sa invrajbeasca din nou popoarele ungar si roman".
Dej nu venise la Budapesta doar pentru a critica slabiciunea comunistilor maghiari fata de nationalisti. Dupa propriile marturisiri din 1959, el i-a oferit lui Kadar "o jumatate de vagon de aur" fara dobanda sau, potrivit comunicatului oficial, "un credit de 60 de milioane ruble pentru achizitionarea celor mai necesare marfuri."
In paralel, Valter Roman incerca sa-l convinga pe Nagy, care tocmai parasise ambasada Iugoslaviei, amagit de sovietici ca se poate intoarce linistit la domiciliul sau, dar kidnapat si pus sub paza militara, sa recunoasca noul guvern maghiar si sa accepte "ospitalitatea" romaneasca. Discutia, inceputa la 22 noiembrie 1956, in jurul orelor 22.30, s-a prelungit aproape doua ore. Roman a declarat ca este mandatat de Kadar si de Dej sa-l invite in Romania. Nagy, conform unei declaratii ulterioare, a refuzat raspicat: "I-am spus foarte apasat si hotarat lui Roman Valter ca de bunavoie, din propria mea vointa, eu nu parasesc teritoriul Ungariei si nu sunt dispus sa dau vreo declaratie in acest sens".
Desi Dej a sugerat ca initiativa aducerii grupului Nagy in Romania ii apartine, guvernul Kadar dandu-si consimtamantul, decizia a fost luata de sovietici, dupa consultari cu romanii. Inca de la 10 noiembrie, intr-o scrisoare a C.C. al P.C.U.S. catre comunistii iugoslavi, se mentiona ca Dej era de acord sa-i primeasca pe membrii grupului Nagy in Romania.
Dar incrancenarea lui Dej fata de Nagy nu s-a stins nici dupa deportarea acestuia la Snagov. La 14 decembrie 1956, el ii spunea cu cinism diplomatului sovietic V.F. Nikolaev ca este convins ca Nagy "va fi spanzurat nu de gat, ci de limba".
Răspunde Raportează
Anca10 5 decembrie 2015  
Regina Maria a Romaniei

La 29 octombrie 1875 s-a născut regina Maria, soţia regelui Ferdinand I al României (1914-1927) (m. 18 iulie 1938)
Poate unul dintre cele mai complexe personaje din istoria României este Regina Maria a României, supranumită de românii contemporani cu ea „Mama răniţilor” sau „Regina soldat”, în special datorită implicării sale active în ajutorarea răniţilor în Primul Război Mondial.
Născută în 29 octombrie 1875, în Marea Britanie, sub numele de Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg şi Gotha , viitoarea regină Maria a României a fost prima fiică a principelui Alfred al Marii Britanii, principe de Saxa-Cobur-Gotha şi duce de Edinburg, şi a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei, unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Regina Maria a fost, totodată, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii.
După o copilărie şi o adolescenţă petrecută în casa părintească, din Eastwell Park, comitatul Kent, Maria s-a logodit la 16 ani cu principele Ferdinand I, moştenitorul tronului României. S-au căsătorit la 10 ianuarie 1893, pe când principesa Maria avea numai 17 ani. Cu prilejul acestui eveniment a primit o cupă de argint care se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie al României şi pe care stă gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu, aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893”.
Un an mai târziu s-a născut primul copil al cuplului princiar: Carol al II-lea, cel care va deveni al treilea rege al României. Regina Maria şi Regele Ferdinand au mai avut împreună trei fete şi doi băieţi: principesa Elisabeta, măritată cu regele George al Greciei, pe principesa Maria, care în 1922 s-a căsătorit cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, pe prinţul Niculae, principesa Ileana, soţia arhiducelui Anton de Austria, şi pe micul principe Mircea, care a murit la începutul războiului. În urma alianţelor matrimoniale realizate de copiii ei în marile case regale din Balcani, regina Maria i se spunea, în glumă, la începutul anilor '30 ai secolului trecut “Soacra Balcanilor”.Cum a trecut Regina Maria peste poruncile ferme ale Regele Carol I.
Soţia viitorului rege al României se va implica de tânără în treburile statului şi pentru binele poporului. În timpul Războiului din Balcani (1912 – 1913) a izbucnit o epidemie de holeră, în iulie 1913, în tabăra românească situată în apropiere de Sofia. În ciuda poruncilor ferme ale Regelui Carol I, principesa Maria a trecut Dunărea pentru a vedea care este soarta soldaţilor români. Întoarsă la Sinaia, ea a obţinut acordul Regelui de a organiza o tabără de ajutor pentru aceştia.Un an mai târziu, Maria a devenit regină, odată cu moartea lui Carol I şi cu întronizarea lui Ferdinand ca rege al României. Încoronarea oficială a celor doi a avut loc abia în 15 octombrie 1922, la Alba Iulia.
În timpul Primului Război Mondial, îmbrăcată în haine de soră medicală, Regina Maria a organizat spitalele de campanie şi a fost prezentă printre cei suferinzi, împărţind medicamente, mâncare şi pături soldaţilor răniţi pe front sau bolnavilor de tifos. Pentru atitudinea sa curajoasă din timpul Primului Război Mondial a primit titlul de „Regina – soldat”.
Regina Maria a făcut diferenţa într-o vreme în care rolul femeii în politică era extrem de mic. Ea a fost principalul sfătuitor al Regelui Ferdinand până la decesul acestuia în 1927. În acest sens, a rămas antologică afirmaţia ambasadorului Franţei la Bucureşti la vremea respectivă, Charles de Saint–Aulaire: “Există un singur bărbat la Palat şi acela este regina”. Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei se datorează pe de-o parte Reginei Maria.Regina Maria a fost şi un excelent diplomat, prin vizitele sale în străinătate făcând cunoscută România, ţara sa de adopţie, şi interesele ei. La sfârşitul Primului Război Mondial a mers la Conferinţa de Pace de la Paris, după retragerea delegaţiei noastre, unde a promovat interesele României, reamintidu-le aliaţilor occidentali de sacrificiile armatei române în timpul Primului Război Mondial. A avut convorbiri cu preşedintele Franţei, Raymond Poincare, şi cu primul-ministru Georges Clemenceau. Au urmat apoi vizite neoficiale la Paris şi la Londra care au fost urmate de crearea României Mari prin reunirea provinciilor istorice.
În 1926 a vizitat SUA împreună cu principesa Ileana şi principele Nicolae, moment ce reprezintă apogeul popularităţii sale.După venirea la putere a lui Carol al II-lea, în 1930, rolul acesteia în viaţa publică a fost marginalizat. La scurt timp a fost obligată să se autoexileze la Balcic (pe atunci în România), unde anturajul său era strict supravegheat şi unde i s-a interzis orice implicare politică.
Regina Maria s-a îmbolnăvit în anul 1936. La începutul anului 1938 a fost internată în mai multe sanatorii din Italia şi Germania, existând bănuiala că ar fi avut cancer la esofag şi ciroză.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, Regina Maria i-a cerut fiului ei, Carol al II-lea, să-i trimită un avion care să o aducă în România. Monarhul României a refuzat. S-a oferit, însă, Hitler să îi pună la dispoziţie un avion sanitar, pe care îndrăgita regină l-a refuzat însă. Aceasta a ales să vină cu trenul în care, potrivit unor surse, ar fi şi murit. Avea 63 de ani. Decesul a fost anunţat la 18 iulie 1938, la Sinaia, de regele Carol al II-lea.Înmormântarea sa a fost grandioasă. Regina, la dorinţa ei, nu a fost îmbrăcată în negru, ci cu o roche simplă de culoare albă. Bucureştiul s-a îmbrăcat în culoare sa preferată – violet- şi i-a adus flori roşii. După sicriul ei a mers calul său iubit, cu cizmele regale ataşate la scăriţe, dar şi o sumedenie de membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang înalt, politicieni şi miniştri.. „A fost înmormântat un soldat... Regina Maria a fost doar un ostaş care a luptat pentru libertatea românilor”, scria unul dintre ziarele timpului.
Conform dorinţei testamentare, inima i-a fost aşezată într-o casetă şi depusă la biserica Stella Maris, lângă vila sa din Balcic. În 1940, după ce România a pierdut acest teritoriu, caseta a fost adusă la castelul Bran, iar din 1970 se află la Muzeul Naţional de Istorie al României.
-O scriitoare îndrăgită
Regina Maria a fost şi o îndrăgită scriitoare. Ea a început să scrie mai întâi poveştile pe care le spunea copiilor ei, mai apoi, în anii războiului, a scris pentru soldaţi şi pentru diferite ziare. Întreaga sa operă totalizează peste 30 de volume de povestiri pentru copii, poezii şi proză, dintre care cele mai cunoscute sunt Memoriile sale apărute în anii 1934-1935 sub titlul „Povestea vieţii mele”. Regina Mari a colecţionat şi lucrări de artă ale unor pictori foarte cunoscuţi precum Arthur Verona, Ştefan Popescu, Kimon Loghi, Cecilia Cuţescu Storck, Nicolae Vermont, Eustaţiu Stoenescu. Multe din obiectele personale ale reginei pot fi văzute la Maryhill Museum, iniţial locuinţa unui om de afaceri feroviar american din statul Washington, Sam Hill, cu care Regina Maria a purtat o îndelungată corespondenţă.
Regina Maria a fost îndrăgită nu numai în ţară, ci şi în străinătate
Răspunde Raportează
Anca10 5 decembrie 2015  
Ziua în care A.I.Cuza a introdus învăţământul obligatoriu şi gratuit:5.12.1864

La 5 decembrie 1864 Alexandru Ioan Cuza promulgă legea instrucţiunii, prima lege prin care învăţământul era organizat în mod unitar şi erau stabiliţi anii de studiu: învăţământul primar, de patru ani, gratuit şi obligatoriu, cel secundar, de şapte ani şi universitar, de trei ani. La cererea Consiliului Şcolar din Iaşi, Vasile Boerescu alcătuieşte singur un proiect de lege, pe care îl publică în octombrie 1863 sub numele de Proiect de lege asupra reorganizării instrucţiei publice din România. Susţinut de ministrul cultelor şi instrucţiei, Dimitrie Bolintineanu, proiectul a fost însuşit în decembrie 1863 de Consiliul de miniştri şi trimis spre deliberare Camerei Legiuitoare. Dezbătut la 11 martie 1864, a fost votat cu majoritate zdrobitoare. Astfel că legea a fost înaintată domnitorului spre sancţionare.
Legea şcolară a lui A.I. Cuza a făcut parte din programul de legi de înnoire a societăţii româneşti. Ea a pus instrucţia publică primară pe temelii solide, dominate de principiile obligativităţii şi gratuităţii, situând astfel ţara noastră înaintea Italiei, Franţei, Angliei sau Elveţiei. Cu o serie de modificări, ea va fi în vigoare pentru un sfert de veac.
Odată cu unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza se trece la implementarea programelor paşoptiste, una dintre direcţii fiind reorganizarea instrucţiunii publice. Principiile de bază cuprinse în lege ae referă şi la obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare. Instrucţia era obligatorie, legea sancţionând cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala.
Răspunde Raportează
Trimite mesaj Înapoi Nu poți trimite un mesaj fără conținut! Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje. Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp. A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou. Mesajul a fost trimis.